Prima și ultima tură din Bucegi*

În iulie am zis să mergem și noi la Padina…festival de la poalele muntelui Bucegi, numa’ bun: ziua trasee, seara concerte, cort, natură…frumos.
Prima zi, ca să ajungem la locul cu pricina, trebuia să traversăm oarecum muntele. Nu mai fusesem niciodată la Babele și la “Sfinții”(așa cum îl numea un comerciant de pe marginea drumului) și nici nu mi-am dorit să merg, dar așa a fost conjunctura și numa’ ce m-am văzut aterizată pe la 2200.

Le cer scuze ochelarilor mei pentru tot ce le-am dat să vadă acolo.

băi!
Era lume….multă și cu minte puțină!
Nu vreau să generalizez sau să fiu hater…

  • da’ cum să vii pe munte în saboți?…(a se observa că totuși nu m-am luat de adidași și pantofi)
  • cum să îți arunci mizeria cu ce mai mare nonșalanță? dacă ai cărat sticla la deal plină, goală e mai grea?…o, dar vai, tu n-ai cărat nimic, telecabina a făcut asta.
  • plase, poșete, pantofi (m-am mai gândit și nu mă pot abține, asta e), sclipiciuri, țigăneală

Toți se uitau la noi ca la niște extraterestrii că, vezi doamne, eram singurii de neam prost, care aveam bocanci (vara, iti dai seama?) și rucsaci.
Babele erau acoperite de spirite euforice care de care mai viteze să își cocoțeze adidasul mai sus că poate îi prinde bioenergia și-i mai cizelează. Sfinxul…era mai departe, nu ne-am sinchisit să mergem până la el.

Drumul până la Padina tot plin de oameni, da’ parcă nu chiar așa de șlăpari, au fost câțiva care au și salutat, imagine that!
Padina, un festival frumușel, da’ încă mă mai gândesc dacă sunt sau nu de acord cu un festival atât de aproape de munte.

Traseul din Padina până pe Omu e tare frumos (mai puțin ultima parte unde-i numa’ frumos, fără “foarte”) și a fost, cred, singura bucată din munte care chiar a salvat restul. Vărful, în sinea lui, nu e cine stie ce…dar priveliștea merită oboseala. Coborârea, prin Valea Cerbului e spectaculoasă și poate mai prietenoasă dacă nu te urmărește noaptea și tragi tare să nu te prindă că mai ai 4 ore până jos.

Când ești oboșit de parcă îți crapă oasele picioarelor pe interior la fiecare pas, se înserează, mergi prin pădure de mai bine de o oră, nu găsești niciun marcaj care să îți spună cât mai ai până în Bușteni și te întâlnești bot în bot cu o ursoaică și doi pui (imagine care-ți urcă inima în gât)…realizezi că (dacă o să scapi cu viață din toată povestea asta) tu n-o să te mai întorci in Bucegi niciodată!

*am mai fost oarecum o data, da’ era iarnă și nu se pune (nu știu după ce logică :)) )
P.S. Feature image’ul nu îmi aparține și nici nu stiu a cui e.

Advertisements

Tură de primăvară’n Retezat făcută la începutul verii.

…aș putea să vă vărs aici o pledoarie despre cât de înalțâtor e muntele și despre cum sufletul ți se umple de flori când petreci câteva zile sus pe creste, să vă îmbuib cu dulcegării ieftine și metafore diabetice…da’ au facut-o mulți înaintea mea și cu siguranță au zis-o mai bine.
Așa că mă complac punând fotografii despre cum arată Retezatu’ în ochii mei.

Jurnal de calatorie (sau “Niciodata…”)

13 Septembrie – M-am trezit la 5 sa prind trenul. Nici ea nu stia ca plec asa devreme  asa cum nici eu nu stiam cat o sa dureze drumul. Mi-am ales locul cel mai indepartat de ceilalti doi calatori ai vagonului…salbatica fire, da!
Ce? daca iti urmezi potecile, tot ajungi acolo unde te duce drumul!
Nu mi-am prea putut desprinde ochii de pe geam si nici nu am izbutit sa-mi scot castile din urechi…mergeau mana’n mana.
Fuge trenul asta cu toata repeziciunea inainte si nu imi pot imagina niciun moment ca m-as putea oprii vreodata. Am observat cand am parasit sesul, cand au aparut la orizont, abia conturate, dar foarte reale, primele coline. Am observat rapiditatea cu care s-au apropiat si momentul cand peisajul s-a schimbat total.
Aterizata in Sibiu, aflasem ca am 3 ore libere si am fugit pana in Piata Mare sa vad cat de bine mi-o amintesc. Am hotarat repede (pentru ca totul era incredibil de plicticos si plat) sa dezinobilez terasa fensi cu prezenta mea in bocanci si rucsac si sa sorb linistita dintr-o cafea…care a fost…”decat” normala (fara niciun artificiu demn de gustat).Inapoi in tren mi-am reluat pozitia, si imediat m-am trezit inconjurata de creste razlete. E plin de pescari si pute ingrozitor a peste.
Brasov, dupa 12 ore de muzica si imagini. Tu. In gara. Ti-ai schimbat culoarea la aparat dentar 😀

14 Septembrie LA MULTI ANI!
Repede repede…sa le impacam pe toate. Noroc cu Piata Sfatului…;)

Dupa finalizarea bagajelor si catararea in tren…aveam deja asteptari inalte, de la inaltimile pe care vom urca impreuna cu oameni inalti. (si inca avem dubii cu privire la anumite initiale ale tatilor :D)
Ajunsi cu totii in Fagaras, ne-a luat ceva timp sa ne obisnuim cu sentimentul de “Noi! Aici….Nooooi! AICI…impreuna!”
Pe principiul “repede repede” am strabatut si ultimii km destinati masinii.  Se auzea toaca batuta cu maiestrie de un calugar, iar noua ne dadea tarcoale foamea.
Odata cu disparitia soarelui ne-am facut si noi aparitia in curtea manastirii. Prin gangul de sub clopotnita de la intrare batea atat de puternic un vant incat vesmintele calugarilor ce intrau inaintea noastra in manastire aproape ca si-au luat zborul. Noi am glumit spunand ca :”o fi un fel de purificare!”
Am “nimerit” la Utrenie. Atmosfera era placuta, imi inspira starea data de linistea catedralelor. Ardeau doar candelele si lumina de la strana. Am privit indelung cum din intuncimea coltului meu, tot ce era necesar se facea vizibil, pana la cele mai sensibile nuante ale luminii, culorilor dar si ale ideilor de pe fruntile sfintilor. E preafrumoasa aceasta manastire. Cum cu “prea” trebuie facut totul pentru a arata ceva oamenilor ca venit din cer.
Imediat dupa asta, ne-am grabit sa dam intaietate somnului.

15 Septembrie – Ne-am ciocnit prin camera in graba noastra de a impacheta repede totul si de a porni spre creste. La ivirea zorilor coboram din mansarda arhondaricului si porneam in forta in timp ce din biserica rasuna : “Fericiti cei curati cu inima…”
Dupa o buna bucata de drum, am ajuns la cabana Sambata. De aici…creasta Fagarasilor ne ademenea!

Pe semne ca rugaciunle lui Florin sunt extrem de bine ascultate si indeplinite prompt (iar el nu ne-a cerut consimtamantul in a avea dorinte meteorologice nefaste), am aterizat repede in nori.

Apoi pe creasta…dorinta lui se intersecta vizibil cu a noastra.

Am ajuns totusi cu bine la cel mai minunat refugiu…cu un soricel(pe care, sincer, eu il voiam mort) si lumina.

16 Septembrie (cu ceata si vant) – Da, dimineata cu ceata ei densa ne-a responsabilizat, hotarandu-ne sa coboram pe aceeasi parte pe care urcasem. Muntele parca nu mai era acelasi munte, parca nu mai era facut sa fie urcat. Era frig si umed! Iar noi…eram tacuti. Asa am pornit din nou la drum si in scurt timp, la coborare am iesit din ceata si odata cu ea ne-a crescut si bucuria.

Am poposit timp de un ceai cu rom(care n-a prea fost cu rom) la cabana dupa care ne-am intors la cararea noastra.
In cateva ore urma sa fim inapoi la manastire.

17 Septembrie – Drumul de intoarcere spre casa. Tren. O ora am rabdat discutia in contradictoriu a celor din fata mea despre frica de Dumnezeu si cu greu m-am abtinut sa nu intervin…iar restul de 8 ore am citit din memorii…si am dat de asta:

“Norii peste munti fac trambulina
Sa se-arunce luna’n scaldatoare…”

*** pe semne c’a fost cu noi ***

 P.S. Niciodata muntele nu mi-a fost mai munte ca acum, cu voi!

Pentru ca fara fotografii nu se poate!

In dorinta spalarii monotoniei, purtatoarea Rotundului, si-a cam luat lumea in cap. Nu-i greu sa pleci de acasa…greu este sa te mai intorci.

Traind anticipat dupa filosofica cugetare “De ieri s-a facut astazi” am cutreierat…

Marea!

Image

Image

Primavara!

Image

Cercetasia (cu juma’ de norma)!

Image

Image

si cele ale vazduhului!

Image

…toate cu Perfectiunea acuta a Rotundului!