Lesă făcută cu dragoste și chin.

Cum să vă spun… Nuca e obligată să stea’n lesă 21 de zile. Acest lucru e o crimă pentru ea (și pentru mine).

Fără pădure, viața e un chin!

lesele

Am stat eu și m-am gândit cum aș putea să fac perioada asta mai puțin imposibilă. Să fim mai puțin morocănoase, să am mai multă tragere să ies cu ea afară… că după ce ies, se ocupă ea de “tragere”.

O LESĂ! M-am gândit să îi (să recunoaștem că aici mai bine foloseam “îmi”) fac o lesă. Aia veche se subțiase parcă și tind să cred că avea ca scop general în viața ei de lesă să îmi distrugă mie mâna.
De fapt, m-am gândit să îi fac eu una, nu pentru că mă cotropesc pe mine aptitudinile ci pentru că nu am găsit niciunde o lesă rotundă care să fie simultan și solidă și soft! (cred totuși că e una la Cattitude, da’ deocamdată vreau să testez altceva de la ei)

So… după ce am realizat că la noi în România nu se găsește cotton rope (dacă știți totuși de unde să procur așa ceva, dați un semn) am zis că băi, da’ ce poa’ să fie așa greu să faci una? mare lucru!?

Am mers la magazinul de textile și-am cerut ață de bumbac. Vânzătoarea aia se uita prin mine de parcă cerusem ață din fildeș de elefant convertit la creștinism.
Pentru ce vă trebuie?
(vedeți, de asta îmi plac mie magazinele de unde îți iei singur ce’ți trebuie) ăăăă, pentru o lesă! vreau să fac o lesă, știți, pentru câine!
dacă la început se uita prin mine…acum, numai ea știa ce-i în mintea ei.

‘n fine. Am cumpărat cu succes ață de bumbac! Am ajuns acasă și câteva ore am tot meșterit. Nu prea aveam ceva clar în minte, nu aveam un plan sau niște măsurători. Făceam ce iese și dacă îmi plăcea, mergeam mai departe. Undeva în noapte am terminat lesa, mult mai mică decât ar fi trebuit…că deh, nu am calculat bine (eu nu prea calculez în general, iar când o fac, calculez greșit). Dar pare ok, solidă și soft, cum era și scopul.

IMG_3149

Cum nu se asorta cu zgarda Nucăi, m-am pus să fac și o zgardă din paracord. Că nu puteam ieși afară așa, să râdă lumea de noi că nu ne știm asorta.


Nuca o urăște, că e mai scurtă ca lesa veche, nu o las sa o roadă, și nu ne târâm prin toate…gunoaiele cu noile accesorii făcute cu sudoarea frunții mele.
Mă gândesc să îi cumpăr mâine un schelet de oase de vită, să fie și ea fericită.

Advertisements

Cozia. Un munte și două anotimpuri.

Mie îmi place să urc munți, CU PICIORUL. Problema e că iarna totul e mult mai dificil dacă nu ai echipament dedicat, gen colțari și pioleți, iar asta mă ține departe de munții mai serioși și ninși.

Dar cum nu ai ce să faci când te mănâncă în talpă și-ți trebuie să mergi la munte…cauți să urci ceva mai light și accesibil. Așadar am povestit cu Andreea care mi-a descris cu o dragoste mare (cum aș vorbi eu despre Ceahlău) muntele Cozia. Mi-a trimis câteva fotografii care și-au făcut treaba și m-au convins. Nici la vreme nu m-am uitat. Fie ploaie, fie vânt, mie-mi trebuia la munte. Și-a fost vânt. Mult!

Am împachetat lucrurile în doi rucsaci, am luat câinele și-am plecat (sună ușor…dar ne-a luat ceva timp). Am ajuns cu mașina până la Mănăstirea Stânișoara… pe un drum nu tocmai bun, da’ mergeam cu mașina Salvamont în spate și ne simțeam safe 😀

banda-albastra  Mănastirea Stânișoara – Cabana Cozia – 3h – 3h jumate (noi am făcut 4 din motive de “câine plimbăreț”)

Când am coborât din mașină bătea un vâââânt… încât eu, cu rucsac în spate, abia mergeam drept. Imediat ce am intrat în pădure ne-a părăsit vântul și am putut urca liniștiți. Liniștiți e o expresie că eu făceam gălăgie cât pentru un grup de copii puși pe distracție. Mi-e frică de urși de mor de când ne-am întâlnit cu frumusețea aia de ursoaică în Bucegi.

Cozia nu e un munte mare, dar nu știu cum se face că, ăștia micii au așa un farmec aparte. Jos în pădure cântau păsările, pocneau copacii și creșteau ghioceii. Cum urcai, treptat, dădeai peste petice de zăpadă iar mai sus a trebuit să ne punem parazăpezile.

Am văzut o capră neagră la 15m de noi, prin pădure. Și ea ne-a văzut. Ne uitam unii la alții cu admirație (noi cel puțin). Nuca nu se uita că mirosea prin alte părți… dar și când i-a prins urma… Să zicem numai că toți urșii din Cozia se întrebau cine e Nuca și de ce o strigă oamenii ăia așa mult. După o vreme (mai lungă) s-a întors singură. Good girl!

Am ajuns la un moment dat într-o scobitură faină de unde se vedeau frumos culmi de dealuri și bulgări de nori în depărtare. Aveam acolo fotolii confortabile din stâncă, liniște și raze calde de sus. Și pe Nuca mișunând prin preajmă.

După asta a venit greul cu lanțuri, apoi imediat am iesit din pădure și ne-a întâmpinat, din nou, vântul. Oh, ăsta pe lângă putere, venea și cu ace de ger. Dar după ce ne-am strâns bine gluga, lăsând afară doar ochii și nasul, am mers prin splendoarea aia viscolită până la cabană.

Nuca și-a făcut imediat prieteni noi pe acolo… noi am băgat lemne pe foc și-am ieșit la apus să mai pozăm câte ceva.
Cum să vă spun eu…făceai un cadru, băgai mâinile în buzunar o vreme. 😀
Știu că lumina din poze vi se pare caldă. Vi se pare!

De când am ajuns la cabană am trăit cu teama că nu o să ne ajungă lemnele… Florin făcea calcule cât timp trebuia să ardă un lemn ca să ne ajungă până dimineața.
De fapt, pe principiul “eu acum vreau să-mi fie cald”, am băgat mai multe și am ajuns să ne trezim noaptea să mai dăm ceva jos de pe noi.

Răsăritul n-a fost…că era o ceață de nici pe geam nu vedeam bine. M-am bucurat în tăcere, m-am întors pe partea cealaltă și-am adormit. Apoi a venit dimineața târzie și-am plecat repede că ne aștepta drum lung.

16996125_1392312304125538_8829976358312299432_n
poză prost focalizată, știiiiu

Coborârea n-a fost așa ușoară ca urcușul. Mă rugam să se termine zona înghețată că mă dureau mușchii de cât de încordate îmi țineam picioarele. Ruga mi-a fost ascultată la un moment dat. 😀
Apoi am ajuns iarăși la ghiocei, păsări vesele și sunet de copaci bătrâni. N-am mai văzut nicio capră neagră și spre bucuria mea, niciun urs. Nuca n-a mai plecat după nicio urmă și toți eram oboșiți dar cu zâmbet în suflet.

…și peste câteva zile am montat și cadrele ce le-am tras. Play it, și să ne vedem pe creste!

 

Cum mi-a trimis Amazon un Kindle nou, în 2 zile ș’un pic. FREE!

Luni a fost o zi tare interesantă…dar am spus că tac până nu se desăvârșeste toată treaba.

La sfârșitul lui iunie am cumpărat de la eMag un Kindle Paperwhite. La începutul lui august, în timp ce eram la mare s-a stricat, din senin (ca vremea de afară) touch’ul. Enervant moment, dar ținând cont că era în garanție, am stat fără griji.
Imediat ce am ajuns în Cluj, l-am dus la eMag să rezolve problema.

Luni primesc mail de la fucking service care se ocupă (prost) de produsele de la fucking eMag:

“[…] in urma verificarilor efectuate in centrul de service Depanero, s-a constatat ca produsul dumneavoastra: eBook Kindle Paperwhite, […]prezinta:  Oxid pe panglica touchscreenu-lui in urma unui contact cu lichide. Va atasam fotografii care argumenteaza constatarea. Aceasta situatie nu reprezinta o lipsa de conformitate, asa cum este ea prevazuta de lege si din pacate nici nu este vorba de un defect acoperit de certificatul de garantie. Acestea sunt motivele pentru care produsul dumneavoastra nu poate fi reparat gratuit si nu mai beneficiaza de garantie in continuare. Reparatia poate fi efectuata doar contra cost si consta in inlocuire modul touchscreen display la pretul de 500 RON. “

…au atașat niște close-up’uri care nu deomnstrează în niciun fel ca acela e produsul meu, sau că e, cel putin, un Kindle…Untitled-1

‘n fiiine!

Ciudat mi s-a părut mailul lor, știind clar si bine că, deși la mare fiind, Kindle’ul n-a intrat in contact cu nici’un fel de lichid. Mai mult decât atât, cum poți să ceri clientului pe reparație, suma care acoperă achiziționarea unui produs NOU?

Am citit pe un blog (http://www.sebastianbargau.ro/) cum că cei de la Amazon rezolvă problema asta dacă îi contactezi.

Am intrat la Technical support pe Amazon.com și in 2 minute m-a și preluat un operator de-al lor. Apoi a urmat evidentul: explicat problema, transferat la alt operator, explicat din nou problema…totul concluzionându-se în:
 At this point, the best solution is to process the replacement for your device. I’ll process the replacement at free of cost for you.

No way! Oamenii ăștia îmi trimit un produs nou doar pentru că cel vechi s-a stricat. Totul gratuit!
N-am crezut, până azi dimineață (dupa 2 zile și jumătate de la conversație) când m-am trezit la ușă cu un curier de la DHL care îmi inmâna plicul sosit (probabil din America), în condițiile în care, din câte știu eu, Amazon nu are shipping in România.

11880051_982341131789326_1918216215_n

Între timp, cei de la eMag, n-au reușit să îmi trimită produsul defect…din România în România. :)))))) Perfeeect!
Sper să îl trimită in 30 de zile, că le-am promis  prietenilor de la Amazon că îl trimit lor.

Cum sa ajungi de la Assisi la Loreto pe jos in 6 zile?

Am mintit! Am mintit cand am spus ca o sa scriu despre pelerinaj. Vreau doar sa stiti ca am vrut sa fac asta. Chiar am carat dupa mine o agenduta si cateva pixuri (ma gandeam ca sigur o sa ma abandoneze unul singur de la cascada de pagini scrise)…n-am scris mare lucru. Nu pentru ca n-as fi vrut, ci pentru ca atunci cand aveam timp liber dormeam pe unde apucam.

Am abandonat si initiativa de a scrie chiar si de acasa si ma rezum la povestea fotografiilor.

Pentru cei care nu stiu, pelerinajul Assisi-Loreto l-am facut pe jos in 6 zile…am urcat si-am coborat la munti si dealuri…cam 150 de km. Am aniversat 50 de ani de la Conciliul Vaticanului II…iar la final, a venit insasi papa la Loreto.

A fost pentru mine un exercitiu fizic, psihic si social… de care sunt atat de mandra ca nu-mi mai incap in piele.

In ultima zi, capatam energie cu fiecare pas…ne hranea satios ideea ca o sa ajungem la Santa Casa si v-om fi reusit. A fost greu cand am ajuns, mai ales sa iti stapanesti lacrimile cand auzeai clopotele din turnul catedralei cum rasuna pentru tine…WE’VE DONE IT!

Acum…partea a doua! Here it comes!

Lipsa fotografiilor de la intalnirea cu papa se datoreaza amneziei mele de dimineata. Dar compensez cu multitudinea de cadre din camera lui dupa ce a plecat…mancadu-i ciocolata si lenevind pe patul papal din cauza ca scaunul nu era chiar asa de confortabil, parerea mea.

Dupa tot joggingul asta printre zile, ne-am bucurat putintel si de cateva pline de liniste si soare acolo unde cineva ne-a oferit o casa si noi profitam din plin de asta de cate ori avem ocazia.

ECCO LA NOSTRA CASA!

Multumim mare alb c-ai plecat si acum putem fi si noi linistiti in veselia noastra!

Nu stiu ce era cu ciocolata papii…da’ se topea in gura, trebuie sa fi fost stricata sau ceva:))

Am vazut si eu ca se poarta sa-ti faci poza in oglinda de la baie…si-am zis ca trebuie sa fie fensi tare sa te reflectezi in oglinda papala…

…si pentru ca mi-e deja dor de toate, mai ales de tine, acolo!