Cozia. Un munte și două anotimpuri.

Mie îmi place să urc munți, CU PICIORUL. Problema e că iarna totul e mult mai dificil dacă nu ai echipament dedicat, gen colțari și pioleți, iar asta mă ține departe de munții mai serioși și ninși.

Dar cum nu ai ce să faci când te mănâncă în talpă și-ți trebuie să mergi la munte…cauți să urci ceva mai light și accesibil. Așadar am povestit cu Andreea care mi-a descris cu o dragoste mare (cum aș vorbi eu despre Ceahlău) muntele Cozia. Mi-a trimis câteva fotografii care și-au făcut treaba și m-au convins. Nici la vreme nu m-am uitat. Fie ploaie, fie vânt, mie-mi trebuia la munte. Și-a fost vânt. Mult!

Am împachetat lucrurile în doi rucsaci, am luat câinele și-am plecat (sună ușor…dar ne-a luat ceva timp). Am ajuns cu mașina până la Mănăstirea Stânișoara… pe un drum nu tocmai bun, da’ mergeam cu mașina Salvamont în spate și ne simțeam safe 😀

banda-albastra  Mănastirea Stânișoara – Cabana Cozia – 3h – 3h jumate (noi am făcut 4 din motive de “câine plimbăreț”)

Când am coborât din mașină bătea un vâââânt… încât eu, cu rucsac în spate, abia mergeam drept. Imediat ce am intrat în pădure ne-a părăsit vântul și am putut urca liniștiți. Liniștiți e o expresie că eu făceam gălăgie cât pentru un grup de copii puși pe distracție. Mi-e frică de urși de mor de când ne-am întâlnit cu frumusețea aia de ursoaică în Bucegi.

Cozia nu e un munte mare, dar nu știu cum se face că, ăștia micii au așa un farmec aparte. Jos în pădure cântau păsările, pocneau copacii și creșteau ghioceii. Cum urcai, treptat, dădeai peste petice de zăpadă iar mai sus a trebuit să ne punem parazăpezile.

Am văzut o capră neagră la 15m de noi, prin pădure. Și ea ne-a văzut. Ne uitam unii la alții cu admirație (noi cel puțin). Nuca nu se uita că mirosea prin alte părți… dar și când i-a prins urma… Să zicem numai că toți urșii din Cozia se întrebau cine e Nuca și de ce o strigă oamenii ăia așa mult. După o vreme (mai lungă) s-a întors singură. Good girl!

Am ajuns la un moment dat într-o scobitură faină de unde se vedeau frumos culmi de dealuri și bulgări de nori în depărtare. Aveam acolo fotolii confortabile din stâncă, liniște și raze calde de sus. Și pe Nuca mișunând prin preajmă.

După asta a venit greul cu lanțuri, apoi imediat am iesit din pădure și ne-a întâmpinat, din nou, vântul. Oh, ăsta pe lângă putere, venea și cu ace de ger. Dar după ce ne-am strâns bine gluga, lăsând afară doar ochii și nasul, am mers prin splendoarea aia viscolită până la cabană.

Nuca și-a făcut imediat prieteni noi pe acolo… noi am băgat lemne pe foc și-am ieșit la apus să mai pozăm câte ceva.
Cum să vă spun eu…făceai un cadru, băgai mâinile în buzunar o vreme. 😀
Știu că lumina din poze vi se pare caldă. Vi se pare!

De când am ajuns la cabană am trăit cu teama că nu o să ne ajungă lemnele… Florin făcea calcule cât timp trebuia să ardă un lemn ca să ne ajungă până dimineața.
De fapt, pe principiul “eu acum vreau să-mi fie cald”, am băgat mai multe și am ajuns să ne trezim noaptea să mai dăm ceva jos de pe noi.

Răsăritul n-a fost…că era o ceață de nici pe geam nu vedeam bine. M-am bucurat în tăcere, m-am întors pe partea cealaltă și-am adormit. Apoi a venit dimineața târzie și-am plecat repede că ne aștepta drum lung.

16996125_1392312304125538_8829976358312299432_n
poză prost focalizată, știiiiu

Coborârea n-a fost așa ușoară ca urcușul. Mă rugam să se termine zona înghețată că mă dureau mușchii de cât de încordate îmi țineam picioarele. Ruga mi-a fost ascultată la un moment dat. 😀
Apoi am ajuns iarăși la ghiocei, păsări vesele și sunet de copaci bătrâni. N-am mai văzut nicio capră neagră și spre bucuria mea, niciun urs. Nuca n-a mai plecat după nicio urmă și toți eram oboșiți dar cu zâmbet în suflet.

…și peste câteva zile am montat și cadrele ce le-am tras. Play it, și să ne vedem pe creste!

 

Dacă stați în tricou și vă e dor de iarnă

De când am început să schiez (să fie fost pe la 7 ani cam așa) și până foarte târziu (acum câțiva ani) nu m-am dat niciodată pe alte pârtii în afara Semenicului (muntele ăla pe care probabil nu îl știți, da’ unde ninge devreme și se topește zăpada târziu).

Apoi m-am trezit într’un univers unde e mega la modă să practici sporturi de iarnă și să mergi la munte. Nu puteam să rămân fraieră printre atâția schiori și snowboarderi (asta e și mai la modă) așa că m-am dus și eu prin 2015 să mă dau hardcore acolo de unde își pun toți poze pe facebook. Vorba vine hardcore…că eu mi-s mai fricoasă și mă dau mai încet 🙂
Pe scurt, ideea e că dacă te-ai dus odată în Les2Alpes…te-ai mai tot întoarce, cum am și făcut.

Aveam multe idei când m-am întors, dar pentru că m-am lenevit a le scrie aici, le-am uitat.
Vă las niște poze și un video ca să veniți și voi la anu’, nu de alta, da’ să nu mai fiți fraieri.

 

Drag de Vama Veche

Nu pot să îmi explic cum dintre toate mările și oceanele (care de fapt a fost doar unul) la care am fost, mie tot a noastră mi-i mai dragă. Adevăru-i că nu marea în sine o laud aici, ci Vama Veche.
Dacă nu te deranjează că faci o mie de ore până să ajungi aici și că (trebuie să recunosc) e mai scump decât în alte țări (dacă nu vrei să stai la cort)…Vama Veche e cea mai exotică și plină de coloratură destinație în care merg de ani de zile.

Tură de primăvară’n Retezat făcută la începutul verii.

…aș putea să vă vărs aici o pledoarie despre cât de înalțâtor e muntele și despre cum sufletul ți se umple de flori când petreci câteva zile sus pe creste, să vă îmbuib cu dulcegării ieftine și metafore diabetice…da’ au facut-o mulți înaintea mea și cu siguranță au zis-o mai bine.
Așa că mă complac punând fotografii despre cum arată Retezatu’ în ochii mei.

Ceahlăul…primul munte pe care l-am urcat de două ori. *

* excepție făcând Făgărașul pe care l-am tot urcat…dar niciodată n-am ajuns de două ori în același loc.

Nu are vârfuri semețe, creste în nori sau trasee stâncoase.

dar!
E o fericire…
Are la bază o pădure deasă deasă.
Are cei mai frumoși zori.
Mare alpină…valuri și valuri de nori.
Are luminișuri pure ce te-mping la cutreierat agale.
Un vârf semeț ce-i botezat Toaca și sub el, stânca Panaghia.
Îmi place să cred că primavara-i acoperit de’un covor de flori.

Ceahlăul …are mult mai mult de dat decăt am eu de spus aici.
E aprig și hotarât.
Dătător de poveste.

TOAMNA TÂRZIU

IARNA…TOT TÂRZIU

Budapesta cu ploaie și trenuri întârziate.

Probă!
De când am așteptat 12 ore într’un tren care trebuia să mă aducă de la Budapesta in vreo 6….am hotarât că trebuie să’mi onorez Rotundul cu aplicația WordPress astfel incât să pot scrie orice tâmpenie’mi trece prin cap…oricând, oriunde!
Până una alta…vărs aici poze din orașul pe care pe mine mă încântă de prin liceu.

Despre oameni, Lumină și Sorin Onișor

De mult timp îl stalkuiam pe Sorin Onișor pe facebook. Așa mi s-a reîmprospătat pasiunea pentru fotografie. Facusem scenariul perfect al zilei (care nu mi-am imaginat vreodată că o să sosească) când o să il intâlnesc.

Într-o zi primesc un mail care mă informează de un workshop cu Sorin Onișor la metocul mănăstirii Oașa. Mă supraentuziasmez  (conform tradiției)… cotrobăi printre fotografiile mele vechi, încropesc un portofoliu și-l trimit.

BANG! mă acceptă.

Fac bagaju’ și plec la mănastire.

În prima dimineață m-a parasit obiectivul pe care mă bazam…
Untitled-1

Mai departe 18-55u’ a trebuit să fie suprasolicitat.

In marea parte a timpului am colindat satul Găbud…nu încercați să îl căutați pe gps că n-o să îl prea găsiți. Mai bine.

Oameni simpli, de la țară populează satul…și poate pentru faptul că la ei nu a ajuns încă răutatea în formatul ei complet, sunt fericiți în mediul lor…îți deschid poarta casei și ți-ar da din ce au ei mai bun. Deși habar n-au cine ești!

După prima zi totul a fost parcă și mai greu…știam deja mai multe. Fotografia nu poate fi oricum și n-o faci oricând.

Am aflat numele sătenilor, ne-am apropiat involuntar de ei(și nu doar cu obiectivul), știm ce animale au, cum a fost în război și pe unde le-au plecat copii.

Fiecare seară era un deliciu!

La un moment dat Sorin a ridicat soarele la rang de stăpân al nostru. Eu l-aș înlocui cu lumina…cu “l” mare 😉

În contrast cu scurta vizită a mea și-a lui Daniel în ziua a doua la birtul satului(refuz categoric să-i spun numele celui ce ne-a dat această idee) …în ultima zi am dus Lumina la ea acasă.

“Lumina e-n geamul tău şi-n paharul tău cu apă. E-n ochii tăi.
Eşti ca un pom cu mugurii aprinşi. Lasă-ţi ramurile să pornească. Lasă-le să meargă până acolo unde singure se vor opri. Acolo face ramura fruct. Alte ramuri vor încolţi şi vor pleca în sus din trunchiul rădăcinilor tale.” (Tudor Arghezi)

Și-a fost seară…și-a fost dimineață…și-am sărbatorit evenimentul cumsecuvine…și-am plecat.

Am învățat când să cauți lumina și unde-o găsești!

Mulțumim Părinte Pantelimon!

Mulțumim Sorin Onișor!