Cozia. Un munte și două anotimpuri.

Mie îmi place să urc munți, CU PICIORUL. Problema e că iarna totul e mult mai dificil dacă nu ai echipament dedicat, gen colțari și pioleți, iar asta mă ține departe de munții mai serioși și ninși.

Dar cum nu ai ce să faci când te mănâncă în talpă și-ți trebuie să mergi la munte…cauți să urci ceva mai light și accesibil. Așadar am povestit cu Andreea care mi-a descris cu o dragoste mare (cum aș vorbi eu despre Ceahlău) muntele Cozia. Mi-a trimis câteva fotografii care și-au făcut treaba și m-au convins. Nici la vreme nu m-am uitat. Fie ploaie, fie vânt, mie-mi trebuia la munte. Și-a fost vânt. Mult!

Am împachetat lucrurile în doi rucsaci, am luat câinele și-am plecat (sună ușor…dar ne-a luat ceva timp). Am ajuns cu mașina până la Mănăstirea Stânișoara… pe un drum nu tocmai bun, da’ mergeam cu mașina Salvamont în spate și ne simțeam safe 😀

banda-albastra  Mănastirea Stânișoara – Cabana Cozia – 3h – 3h jumate (noi am făcut 4 din motive de “câine plimbăreț”)

Când am coborât din mașină bătea un vâââânt… încât eu, cu rucsac în spate, abia mergeam drept. Imediat ce am intrat în pădure ne-a părăsit vântul și am putut urca liniștiți. Liniștiți e o expresie că eu făceam gălăgie cât pentru un grup de copii puși pe distracție. Mi-e frică de urși de mor de când ne-am întâlnit cu frumusețea aia de ursoaică în Bucegi.

Cozia nu e un munte mare, dar nu știu cum se face că, ăștia micii au așa un farmec aparte. Jos în pădure cântau păsările, pocneau copacii și creșteau ghioceii. Cum urcai, treptat, dădeai peste petice de zăpadă iar mai sus a trebuit să ne punem parazăpezile.

Am văzut o capră neagră la 15m de noi, prin pădure. Și ea ne-a văzut. Ne uitam unii la alții cu admirație (noi cel puțin). Nuca nu se uita că mirosea prin alte părți… dar și când i-a prins urma… Să zicem numai că toți urșii din Cozia se întrebau cine e Nuca și de ce o strigă oamenii ăia așa mult. După o vreme (mai lungă) s-a întors singură. Good girl!

Am ajuns la un moment dat într-o scobitură faină de unde se vedeau frumos culmi de dealuri și bulgări de nori în depărtare. Aveam acolo fotolii confortabile din stâncă, liniște și raze calde de sus. Și pe Nuca mișunând prin preajmă.

După asta a venit greul cu lanțuri, apoi imediat am iesit din pădure și ne-a întâmpinat, din nou, vântul. Oh, ăsta pe lângă putere, venea și cu ace de ger. Dar după ce ne-am strâns bine gluga, lăsând afară doar ochii și nasul, am mers prin splendoarea aia viscolită până la cabană.

Nuca și-a făcut imediat prieteni noi pe acolo… noi am băgat lemne pe foc și-am ieșit la apus să mai pozăm câte ceva.
Cum să vă spun eu…făceai un cadru, băgai mâinile în buzunar o vreme. 😀
Știu că lumina din poze vi se pare caldă. Vi se pare!

De când am ajuns la cabană am trăit cu teama că nu o să ne ajungă lemnele… Florin făcea calcule cât timp trebuia să ardă un lemn ca să ne ajungă până dimineața.
De fapt, pe principiul “eu acum vreau să-mi fie cald”, am băgat mai multe și am ajuns să ne trezim noaptea să mai dăm ceva jos de pe noi.

Răsăritul n-a fost…că era o ceață de nici pe geam nu vedeam bine. M-am bucurat în tăcere, m-am întors pe partea cealaltă și-am adormit. Apoi a venit dimineața târzie și-am plecat repede că ne aștepta drum lung.

16996125_1392312304125538_8829976358312299432_n
poză prost focalizată, știiiiu

Coborârea n-a fost așa ușoară ca urcușul. Mă rugam să se termine zona înghețată că mă dureau mușchii de cât de încordate îmi țineam picioarele. Ruga mi-a fost ascultată la un moment dat. 😀
Apoi am ajuns iarăși la ghiocei, păsări vesele și sunet de copaci bătrâni. N-am mai văzut nicio capră neagră și spre bucuria mea, niciun urs. Nuca n-a mai plecat după nicio urmă și toți eram oboșiți dar cu zâmbet în suflet.

…și peste câteva zile am montat și cadrele ce le-am tras. Play it, și să ne vedem pe creste!

 

Dacă stați în tricou și vă e dor de iarnă

De când am început să schiez (să fie fost pe la 7 ani cam așa) și până foarte târziu (acum câțiva ani) nu m-am dat niciodată pe alte pârtii în afara Semenicului (muntele ăla pe care probabil nu îl știți, da’ unde ninge devreme și se topește zăpada târziu).

Apoi m-am trezit într’un univers unde e mega la modă să practici sporturi de iarnă și să mergi la munte. Nu puteam să rămân fraieră printre atâția schiori și snowboarderi (asta e și mai la modă) așa că m-am dus și eu prin 2015 să mă dau hardcore acolo de unde își pun toți poze pe facebook. Vorba vine hardcore…că eu mi-s mai fricoasă și mă dau mai încet 🙂
Pe scurt, ideea e că dacă te-ai dus odată în Les2Alpes…te-ai mai tot întoarce, cum am și făcut.

Aveam multe idei când m-am întors, dar pentru că m-am lenevit a le scrie aici, le-am uitat.
Vă las niște poze și un video ca să veniți și voi la anu’, nu de alta, da’ să nu mai fiți fraieri.

 

cum a fost când am fost două zile în Valencia (acum o veșnicie)

ce bine ca mi-ai înviat blogul și l-am abandonat după două postări. iei!
Poate că e cazul să mă organizez mai bine (dacă sunt printre voi unii care așteaptă încă poze de la mine, trageți-mă de mână, vă rog!)

Așadar să revenim la ce am zis în titlu.
Am fost în Spania la sfârșitul lui octombrie, cam pe atunci când noi, aici, ne scoteam hainele de iarnă din dulap. Scopul a fost să o sărbătorim pe Lavi și încă nu erau zboruri ieftine până la ea acasă, la Timișoara, so…am zis că e o ocazie faină să ne întâlnim în Valencia la o sangria.
N-o să spun cât de fain e să mergi prin Airbnb și în ce apartament hipsteresc am stat fix în centrul centrului. Singura parte care m-a făcut să transpir (cum probabil era și normal ținând cont că eu eram îmbrăcată pentru 10 grade mai puțin) a fost să îl găsim. Am colindat întreaga scară de bloc, în sus și-n jos, și nimeni nu știa de el, parcă era Platform 9 3/4 sau mai rău. Ne-am împrietenit cu aproape toți vecinii, la nivelul ăla că le știam și parola de wifi.

Spania e călduroasă, spaniolii vorbesc mult și tare, dar nu și engleza (gen la Burger King, a trebuit să gesticulez că vreau burgerii “to go”). N-am ținut niciun jurnal de călătorie (că deh’, dacă mai făceam și asta aveam – 2 zile de vacanță) dar am filmat câte ceva și eu zic că-i mai fain decât booring jurnal de călătorie scris. Eu am unul vizual. Luați de vedeți-l! (recomandat pe HD)

P.S. Promit solemn că niciodată, în viața mea, indiferent de anotimp, prognoză meteo sau calamitate (cutremur, război, bombă atomică, apocalipsa) nu o să mai plec din Cluj fără costum de baie!

Drag de Vama Veche

Nu pot să îmi explic cum dintre toate mările și oceanele (care de fapt a fost doar unul) la care am fost, mie tot a noastră mi-i mai dragă. Adevăru-i că nu marea în sine o laud aici, ci Vama Veche.
Dacă nu te deranjează că faci o mie de ore până să ajungi aici și că (trebuie să recunosc) e mai scump decât în alte țări (dacă nu vrei să stai la cort)…Vama Veche e cea mai exotică și plină de coloratură destinație în care merg de ani de zile.

Prima și ultima tură din Bucegi*

În iulie am zis să mergem și noi la Padina…festival de la poalele muntelui Bucegi, numa’ bun: ziua trasee, seara concerte, cort, natură…frumos.
Prima zi, ca să ajungem la locul cu pricina, trebuia să traversăm oarecum muntele. Nu mai fusesem niciodată la Babele și la “Sfinții”(așa cum îl numea un comerciant de pe marginea drumului) și nici nu mi-am dorit să merg, dar așa a fost conjunctura și numa’ ce m-am văzut aterizată pe la 2200.

Le cer scuze ochelarilor mei pentru tot ce le-am dat să vadă acolo.

băi!
Era lume….multă și cu minte puțină!
Nu vreau să generalizez sau să fiu hater…

  • da’ cum să vii pe munte în saboți?…(a se observa că totuși nu m-am luat de adidași și pantofi)
  • cum să îți arunci mizeria cu ce mai mare nonșalanță? dacă ai cărat sticla la deal plină, goală e mai grea?…o, dar vai, tu n-ai cărat nimic, telecabina a făcut asta.
  • plase, poșete, pantofi (m-am mai gândit și nu mă pot abține, asta e), sclipiciuri, țigăneală

Toți se uitau la noi ca la niște extraterestrii că, vezi doamne, eram singurii de neam prost, care aveam bocanci (vara, iti dai seama?) și rucsaci.
Babele erau acoperite de spirite euforice care de care mai viteze să își cocoțeze adidasul mai sus că poate îi prinde bioenergia și-i mai cizelează. Sfinxul…era mai departe, nu ne-am sinchisit să mergem până la el.

Drumul până la Padina tot plin de oameni, da’ parcă nu chiar așa de șlăpari, au fost câțiva care au și salutat, imagine that!
Padina, un festival frumușel, da’ încă mă mai gândesc dacă sunt sau nu de acord cu un festival atât de aproape de munte.

Traseul din Padina până pe Omu e tare frumos (mai puțin ultima parte unde-i numa’ frumos, fără “foarte”) și a fost, cred, singura bucată din munte care chiar a salvat restul. Vărful, în sinea lui, nu e cine stie ce…dar priveliștea merită oboseala. Coborârea, prin Valea Cerbului e spectaculoasă și poate mai prietenoasă dacă nu te urmărește noaptea și tragi tare să nu te prindă că mai ai 4 ore până jos.

Când ești oboșit de parcă îți crapă oasele picioarelor pe interior la fiecare pas, se înserează, mergi prin pădure de mai bine de o oră, nu găsești niciun marcaj care să îți spună cât mai ai până în Bușteni și te întâlnești bot în bot cu o ursoaică și doi pui (imagine care-ți urcă inima în gât)…realizezi că (dacă o să scapi cu viață din toată povestea asta) tu n-o să te mai întorci in Bucegi niciodată!

*am mai fost oarecum o data, da’ era iarnă și nu se pune (nu știu după ce logică :)) )
P.S. Feature image’ul nu îmi aparține și nici nu stiu a cui e.

Tură de primăvară’n Retezat făcută la începutul verii.

…aș putea să vă vărs aici o pledoarie despre cât de înalțâtor e muntele și despre cum sufletul ți se umple de flori când petreci câteva zile sus pe creste, să vă îmbuib cu dulcegării ieftine și metafore diabetice…da’ au facut-o mulți înaintea mea și cu siguranță au zis-o mai bine.
Așa că mă complac punând fotografii despre cum arată Retezatu’ în ochii mei.

Ceahlăul…primul munte pe care l-am urcat de două ori. *

* excepție făcând Făgărașul pe care l-am tot urcat…dar niciodată n-am ajuns de două ori în același loc.

Nu are vârfuri semețe, creste în nori sau trasee stâncoase.

dar!
E o fericire…
Are la bază o pădure deasă deasă.
Are cei mai frumoși zori.
Mare alpină…valuri și valuri de nori.
Are luminișuri pure ce te-mping la cutreierat agale.
Un vârf semeț ce-i botezat Toaca și sub el, stânca Panaghia.
Îmi place să cred că primavara-i acoperit de’un covor de flori.

Ceahlăul …are mult mai mult de dat decăt am eu de spus aici.
E aprig și hotarât.
Dătător de poveste.

TOAMNA TÂRZIU

IARNA…TOT TÂRZIU