CINCI cărți până la Crăciun!

Nuu, nu e ca și cum e cea mai ticsită lună din an și am impresia că timpul liber de fapt e o teorie pe care ne chinuim să o demonstrăm fără succes.
Pe lângă toate celelalte to do’uri mai mult sau mai puțin christmassy, am mai strecurat unul, probabil aflându-mă într-un moment optimist al vieții mele (că altfel nu îmi explic).

Am zis DA ideii de a scoate de pe conștiință cărțile pe care nu le-am terminat și care se uită la mine cu ură și dispreț de fiecare dată când (accidental) dau de ele.
Irina și Diana au inițiat asta prin noiembrie, deci eu sunt în urmă rău de tot, ca de fiecare dată. ieeei!

So, ca să nu mai pierd din timpul prețios de #5cartipanalacraciun, o să scriu repede aici care-s ăia de se uită arțăgos la mine din bibioteca:

UNU. Moarte printre nori – Agatha Christie 

DOI. Câinele-fantomă – Patrick Modiano

TREI. Despre fotografie – Susan Sontag

PATRU. Prâslea cel voinic și merele de aur – Maria Surducan 

CINCI. Străinii din Kipukua – Valeriu Anania

Pe lângă #5cartipanalacraciun eu o să mă challengeuiesc pe mine cu #faraserialepanalacraciun. Vă spun sincer, că a doua e rană deschisă!

giiiiif

Acum plec, ne vedem la primul update!

cum a fost când am fost două zile în Valencia (acum o veșnicie)

ce bine ca mi-ai înviat blogul și l-am abandonat după două postări. iei!
Poate că e cazul să mă organizez mai bine (dacă sunt printre voi unii care așteaptă încă poze de la mine, trageți-mă de mână, vă rog!)

Așadar să revenim la ce am zis în titlu.
Am fost în Spania la sfârșitul lui octombrie, cam pe atunci când noi, aici, ne scoteam hainele de iarnă din dulap. Scopul a fost să o sărbătorim pe Lavi și încă nu erau zboruri ieftine până la ea acasă, la Timișoara, so…am zis că e o ocazie faină să ne întâlnim în Valencia la o sangria.
N-o să spun cât de fain e să mergi prin Airbnb și în ce apartament hipsteresc am stat fix în centrul centrului. Singura parte care m-a făcut să transpir (cum probabil era și normal ținând cont că eu eram îmbrăcată pentru 10 grade mai puțin) a fost să îl găsim. Am colindat întreaga scară de bloc, în sus și-n jos, și nimeni nu știa de el, parcă era Platform 9 3/4 sau mai rău. Ne-am împrietenit cu aproape toți vecinii, la nivelul ăla că le știam și parola de wifi.

Spania e călduroasă, spaniolii vorbesc mult și tare, dar nu și engleza (gen la Burger King, a trebuit să gesticulez că vreau burgerii “to go”). N-am ținut niciun jurnal de călătorie (că deh’, dacă mai făceam și asta aveam – 2 zile de vacanță) dar am filmat câte ceva și eu zic că-i mai fain decât booring jurnal de călătorie scris. Eu am unul vizual. Luați de vedeți-l! (recomandat pe HD)

P.S. Promit solemn că niciodată, în viața mea, indiferent de anotimp, prognoză meteo sau calamitate (cutremur, război, bombă atomică, apocalipsa) nu o să mai plec din Cluj fără costum de baie!

to freelance or not to freelance

De când cu toamna asta venită de azi pe mâine, mă gândesc (mai) serios (decât până acum) să mă apuc de freelancing (nu c-ar avea oareșce legătură). Sfârșesc de cele mai multe ori să mă conving că o să fie extrem de fain, o să fac doar ce vreau eu și ce viață fericită și colorată o să am!

Apoi, revin în bula de scepticism (sau realitate?) și mă gândesc: “Cum ai putea tu, Raluco, să te apuci de ceva despre care habar n-ai? …mă demoralizez și mă imaginez cum o dau în bară, ajung nefericită și săracă :))

Adevărul e că până acum n-am căutat niciodată eu job’ul, de fiecare dată a venit el la mine și eu am zis :”fie, hai!”. Deci habar n-am cum se face.

Până la vârsta asta n-am făcut decât să mă joc cu nuanțe frumoase de culori, deci, nimic serios (ba chiar mă întrebam cum de primesc bani pe așa ceva). Am ținut morțiș să nu mă desprind de asta.

I need some advices! Freelancers, help me out!

Până să mă hotărăsc eu cu freelancingul, am descoperit o trusă de acuarele faine faine și niște pensule vechi din perioada de mult apusă când designerii nu aveau tabletă grafică și am zis să văd dacă mai știu cum se folosesc.
numero-uno

Apoi am zis că ar arăta fain ca și copertă de carte și ce idee bună ar fi să scriu una! Hahahahah! not!

cum am devenit mai fericită

De când eram mică mi-am dorit un câine sau chiar și o pisică.
Am promis soarele și luna de pe cer la schimb, pe lângă clasicele “promit să mă trezesc eu dimineața să îl scot afară”, “promit să am grijă doar eu de el, fac orice, vă rog (toate astea cu lacrimi)”.
Când a fost momentul să primesc un cadou, am găsit la mine în camera… o broască țestoasă. plictisită.
Ca să nu mai spun că la un moment dat am primit,de la o mătușă, o pisică de sticlă (sau ceva asemănător, era așa shiny, rece și colorată) cu mențiunea “uite, e aproape ca o pisică adevărată.” NOT!
Văzând că “fac orice” nu a fost destul de convingător pentru ai mei, am cedat a mai spera dar le-am promis altceva în schimb: “când o să am casa mea, o să îmi iau un câine și n-o să aveți ce spune.”
Bine’nțeles că au încercat să boicoteze chiar și acest moment. Până în ultima clipa!

img_9688

Apoi a apărut n u c a. Primul căine pe care l-am avut vreodată. Împlinirea celei mai arzătoare dorințe ale mele. Două urechi mari, cu picioare și ochi.
Primele nopți au fost tare grele…dormit două ore, trezit de plâns de Nucă și tot așa până dimineața. Mopul a devenit obiectul pe care îl atingeam cel mai des. Cunosc toate soluțiile de dezinfectat și cele mai eficace produse de curățat.
Menționez că toate greutățile care vin odată cu un câine sunt inferioare bucuriei pe care o aduce el.
Nuca e acum măricică iar eu am trecut de la etapa de newbie la statutul de expert. 

colaj

Diminețile n-au fost niciodată așa vesele și nici canapeaua atât de plină de păr. :))
img_2648-2

E o altfel de viață pe care un câine te obligă să o trăiești.

img_0518
Despre asta și alte zâmbete aduse de Nuca, o să mai scriu.

reinventare

oh wait!
Scriu aici după muuultă multă vreme de nescris.
O să schimbăm puțin placa, o să fie un altfel de scris, mai colorat (nu, nu ca limbaj), mai palpabil, mai viu și mai personal (iaics!).
Tot entuziasmul asta de scris și pus aici, pe tavă, tuturor, l-am luat de la Irina și de la Diana, altfel Rotundul rămânea părăsit pentru eternitate.

so…am reîmprospătat imaginea și am adăugat un meniu sărăcăcios (deocamdată).
Am câteva planuri și proiecte de viitor pe care nu vi le spun că, vorba aia, “poate nu se mai împlinesc”.

I’m a little bit scared, but enthusiastic about this!

P.S. Aștept feedback (indiferent cum e el) 🙂

Drag de Vama Veche

Nu pot să îmi explic cum dintre toate mările și oceanele (care de fapt a fost doar unul) la care am fost, mie tot a noastră mi-i mai dragă. Adevăru-i că nu marea în sine o laud aici, ci Vama Veche.
Dacă nu te deranjează că faci o mie de ore până să ajungi aici și că (trebuie să recunosc) e mai scump decât în alte țări (dacă nu vrei să stai la cort)…Vama Veche e cea mai exotică și plină de coloratură destinație în care merg de ani de zile.

Prima și ultima tură din Bucegi*

În iulie am zis să mergem și noi la Padina…festival de la poalele muntelui Bucegi, numa’ bun: ziua trasee, seara concerte, cort, natură…frumos.
Prima zi, ca să ajungem la locul cu pricina, trebuia să traversăm oarecum muntele. Nu mai fusesem niciodată la Babele și la “Sfinții”(așa cum îl numea un comerciant de pe marginea drumului) și nici nu mi-am dorit să merg, dar așa a fost conjunctura și numa’ ce m-am văzut aterizată pe la 2200.

Le cer scuze ochelarilor mei pentru tot ce le-am dat să vadă acolo.

băi!
Era lume….multă și cu minte puțină!
Nu vreau să generalizez sau să fiu hater…

  • da’ cum să vii pe munte în saboți?…(a se observa că totuși nu m-am luat de adidași și pantofi)
  • cum să îți arunci mizeria cu ce mai mare nonșalanță? dacă ai cărat sticla la deal plină, goală e mai grea?…o, dar vai, tu n-ai cărat nimic, telecabina a făcut asta.
  • plase, poșete, pantofi (m-am mai gândit și nu mă pot abține, asta e), sclipiciuri, țigăneală

Toți se uitau la noi ca la niște extraterestrii că, vezi doamne, eram singurii de neam prost, care aveam bocanci (vara, iti dai seama?) și rucsaci.
Babele erau acoperite de spirite euforice care de care mai viteze să își cocoțeze adidasul mai sus că poate îi prinde bioenergia și-i mai cizelează. Sfinxul…era mai departe, nu ne-am sinchisit să mergem până la el.

Drumul până la Padina tot plin de oameni, da’ parcă nu chiar așa de șlăpari, au fost câțiva care au și salutat, imagine that!
Padina, un festival frumușel, da’ încă mă mai gândesc dacă sunt sau nu de acord cu un festival atât de aproape de munte.

Traseul din Padina până pe Omu e tare frumos (mai puțin ultima parte unde-i numa’ frumos, fără “foarte”) și a fost, cred, singura bucată din munte care chiar a salvat restul. Vărful, în sinea lui, nu e cine stie ce…dar priveliștea merită oboseala. Coborârea, prin Valea Cerbului e spectaculoasă și poate mai prietenoasă dacă nu te urmărește noaptea și tragi tare să nu te prindă că mai ai 4 ore până jos.

Când ești oboșit de parcă îți crapă oasele picioarelor pe interior la fiecare pas, se înserează, mergi prin pădure de mai bine de o oră, nu găsești niciun marcaj care să îți spună cât mai ai până în Bușteni și te întâlnești bot în bot cu o ursoaică și doi pui (imagine care-ți urcă inima în gât)…realizezi că (dacă o să scapi cu viață din toată povestea asta) tu n-o să te mai întorci in Bucegi niciodată!

*am mai fost oarecum o data, da’ era iarnă și nu se pune (nu știu după ce logică :)) )
P.S. Feature image’ul nu îmi aparține și nici nu stiu a cui e.